Ursula von der Leyen: un autogol și o pasă la adversar

Din perspectiva șanselor de a obține un nou mandat în fruntea Comisiei Europene, doamna Ursula von der Leyen se află, astăzi, în următoarea situație: seamănă cu un fotbalist bun și experimentat, dar a cărui poziție de căpitan de echipă, pentru viitorul sezon, este amenințată de trei elemente. Este vorba de o pasă la adversar, un autogol – până aici, nimic ireparabil – și o suspiciune vagă, deocamdată nedemonstrată, că într-o anumită partidă nu și-ar fi apărat corect șansele.

Să le luăm în ordine inversă. Ultima este dosarul Pfizergate, recent preluat de Parchetul European de la instituția omologă din Belgia. S-ar putea ca schimbul de mesaje text dintre președinta Comisiei și șeful Pfizer să nu implice nimic ilegal, dar refuzul doamnei von der Leyen de a dezvălui conținutul lor suscită dubii. Desigur că tema este puternic instrumentată politic de adversarii ei, iar faptul că evenimentele s-au petrecut în urmă cu trei ani ne face să credem că popularii europeni au luat-o în calcul, atunci când și-au exprimat susținerea pentru doamna von der Leyen – mai mult, au invitat-o să devină candidatul lor „de vârf” (spitzenkandidat).

Doar că grupul popular, care probabil că va avea cele mai multe mandate în Parlamentul European, trebuie să formeze o majoritate, iar aceasta depinde mereu de persoana propusă pentru șefia „Executivului”. Și aici intervine autogolul – controversa generată de numirea unui europarlamentar coleg de partid (creștin-democrat german), Markus Pieper, în funcția de reprezentant special al Comisiei pentru întreprinderile mici. A fost o numire suspectată a se fi produs pe criterii clientelare, mai ales că ea nu a respectat procedura obișnuită a consultării comisarului titular al portofoliului ce acoperă aria vizată – în acest caz, comisarul pentru piața internă, francezul Thierry Breton, un politician independent propulsat de Emmanuel Macron și asumat de grupul Renew Europe. Breton a provocat o revoltă în Comisie, mișcare căreia i s-au asociat și trei colegi socialiști, inclusiv spitzenkandidat-ul acestora, Nicolas Schmit. Este exact genul de eveniment care pune în cauză capacitatea Ursulei von der Leyen de a conduce în mod armonios un „cabinet” de coaliție, în următorii cinci ani, iar dezamăgirea susținătorilor ei este cu atât mai mare cu cât autogolul a fost absolut neforțat.

În fine, dar nu în ultimul rând, nu ajută nici faptul că problema a fost dusă în Parlamentul European, care s-a pronunțat cu o majoritate copleșitoare împotriva acestei nominalizări: chiar dacă rezoluția nu avea consecințe directe, iar domnul Pieper s-a retras din proprie inițiativă (dar nepierzând ocazia de a face zgomot), ideea că în Parlament s-a strâns atât de ușor o majoritate împotriva deciziei doamnei von der Leyen este cât se poate de îngrijorătoare. După cum se știe, conform articolului 17, paragraf 7 din Tratatul asupra Uniunii Europene, persoana desemnată de șefii de state sau guverne (Consiliul European) pentru a conduce Comisia trebuie votată de europarlamentari cu majoritate absolută, iar abia după aceea, în caz de succes, se trece la constituirea echipei de comisari și la votul asupra listei (tot cu majoritate absolută). Cu alte cuvinte, dacă impopularitatea doamnei von der Leyen se va agrava, Parlamentul o poate bloca încă din faza inițială, înainte de declanșarea negocierilor cu guvernele naționale pe marginea propunerilor pentru diversele portofolii.

În fine, ceva mai puțin problematică, dar la fel de contraproductivă din perspectiva nevoii popularilor de a se alia cu socialiștii și cu centriștii din Renew Europe, a fost pasa la adversar. Este vorba de declarația doamnei von der Leyen din cadrul dezbaterii electorale de luni, în sensul că este deschisă ideii de acord cu grupul eurosceptic de dreapta ECR (Conservatorii și Reformiștii Europeni) pentru susținerea parlamentară a echipei sale. Pentru socialiști, aceasta ar însemna depășirea unei linii roșii trasate cât se poate de ferm, aceeași poziție având-o și Verzii, care probabil că nu vor face parte din coaliția de guvernare, dar ar urma să sprijine punctual eforturile ei legislative. Și în rândul centriștilor din Renew Europe există mari rezerve față de o asemenea colaborare, mai ales că acest grup (al cărui nucleu este ALDE – Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa) include partide și politicieni cunoscuți pentru opiniile lor pro-integrare, chiar pro-federaliste. Cel mai probabil, această declarație a doamnei von der Leyen reflectă opiniile multora dintre popularii europeni, care simt cum își pierd sprijinul în rândul segmentelor mai conservatoare din electorat. Dar un președinte al Comisiei trebuie să fie și șeful neoficial al unei coaliții, ceea ce înseamnă că trebuie să fie acceptat – dacă nu agreat – de parteneri.

Desigur că sunt mari șanse ca în rândul echipei de comisari, indiferent cine o va conduce, să existe membri asumați de ECR: în Italia și Cehia, partidele componente ale acestui grup conduc coalițiile guvernamentale, iar eventuala aderare a partidului FIDESZ din Ungaria ar putea ridica acest număr la trei. Dar, din punct de vedere politic și parlamentar, este greu de crezut că ECR poate sprijini programul viitoarei Comisii: europarlamentarii săi vor fi în opoziție, aspectul cu adevărat interesant fiind tipul de opoziție practicat. Se știe că există un dialog consistent între Ursula von der Leyen și premierul italian Giorgia Meloni și nu este exclus ca partidul acesteia din urmă să susțină, la vot, un nou mandat al actualei șefe a Comisiei – dacă doamna von der Leyen va primi o nouă șansă. În ansamblu, totuși, ideea că este posibil un acord de colaborare cu ECR pare a fi mai degrabă un enunț de campanie decât o opțiune politică oficială.

Așadar, această pasă la adversar se adaugă autogolului discutat mai sus și, împreună, întăresc poziția celor care pledează pentru un nou căpitan de echipă. În încercarea de a bloca un nou mandat al Ursulei von der Leyen, socialiștii și centriștii din Renew Europe nu vor avea nevoie să recurgă la argumente care să trimită la ancheta Parchetului European. Nu înseamnă că vor reuși, dar se poate ajunge la situația în care popularii înșiși, componentă vitală a oricărei majorități, să considere că actualul căpitan de echipă s-a transformat din soluție în problemă.